Domnul îi zise lui Avram: „Iată acum, ce planuri am: Din țara ta, din neamul tău Și din casa tatălui tău, Să ieși, să pleci cu casa ta, În țara ce-ți voi arăta.
Voi binecuvânta pe cei, Care, la rândul lor, și ei, Mereu, te-au binecuvântat. Dar o să fie blestemat, Necontenit, omul acel Care te-a blestemat și el.”
Avram nu a mai zăbovit, Ci el, la drum, a și pornit. Îndată, Lot, cu-Avram se duse, Cari șapte’șicinci de ani făcuse Atuncea chiar, în acel an, Când au ieșit ei, din Haran.
Avram, cu Sarai și cu Lot – Cu tot avutul lor cu tot, Cu slugi pe cari le-a câștigat, Cu avuții ce-a adunat Cât locuit-a în Haran – Plecă și-ajunse-n Canaan.
Apoi, spre munte, a plecat Și cortul și l-a așezat, Având Betelul înspre vest, Iar Ai fiind aflat la est. Un alt altar a înălțat, În urmă, și s-a închinat, Chemând Numele Domnului, Acolo-apoi, în fața lui.
Slujbașilor de la palat. Ei, imediat, l-au înștiințat Pe Faraon. Măritul rege Vru s-o cunoască – se-nțelege – Pe Sarai, și a poruncit Să-i fie-adusă negreșit.
Dar Domnului nu i-a plăcut Tot ceea ce s-a petrecut Și-atuncea, El l-a pedepsit Pe Faraon și l-a lovit Cu mari urgii, căci a sa vină, În Sarai își avea pricină.
„De ce-ai făcut una ca asta – Spunând că soră ți-e nevasta? Căci după ce mi-ai spus tu mie, Eu am luat-o de soție! Acum ia-ți-o și părăsiți Egiptul! Slugi! Să-i însoțiți!”