Esau păros e. Tatăl meu Va ști că nu e el, ci eu, Când are să mă pipăiască. Astfel, o să se dovedească. De fapt, că eu l-am înșelat! Nu voi fi binecuvântat, Ci blestemat eu am să fiu, De el, atunci. Prea bine știu!”
Căci glasul – dacă nu greșesc – Nu pare să fie al lui, Ci mai degrabă-al fratelui.” Iacov veni să-l pipăiască Și crezul să i-l întărească. Simțind că mâinile-i păr au, Isac a zis: „Este Esau – Doar glasul lui îmi joacă feste, De parcă al lui Iacov este.”
„Da, eu sunt.” „Bine. Am să iau Să gust, cum am făcut mereu, Să poată-apoi sufletul meu Ca să te binecuvânteze.” Iacov se duse să-i așeze Masa, precum i s-a cerut – Aduse și vin, de băut.
Isac. Iacov l-a sărutat Și-astfel, Isac s-a liniștit. Mirosul care l-a simțit Din haina ce Iacov avea, I-a întărit convingerea Căci cel ce sta în fața lui Era Esau. „Al câmpului Miros, îl simt, acuma, eu – Tu ești Esau! Ești fiul meu! Miroși a câmp bine udat, De Domnul, binecuvântat.
Noroade s-asculte de tine! Și neamuri, vreau, să ți se-nchine! Pe frații tăi, stăpân să fii! Și toți ai mamei tale fii, În fața ta, să se închine! Cine te blestemă pe tine, În veci să fie blestemat! Dar fie binecuvântat Cel ce te binecuvântează! – Cel ce de bine îți urează!” – Sfârși Isac, de cuvântat.
Și îi aduce de mâncare. Esau a zis tatălui său: „Te scoală de la locul tău, Și vin-o, că ți-am pregătit Mâncare, cum mi-ai poruncit. Așază-te să te-ospătezi Și-apoi, să binecuvântezi Pe fiul tău, cum ai promis.”
Isac, atunci, s-a-nspăimântat: „Cine-i acel care-a vânat Și-apoi, mâncare, mi-a adus, Exact așa precum ți-am spus?! Eu, din bucate, am mâncat Și-apoi l-am binecuvântat Mai înainte ca să vii, Iar omu-acela – tu să știi! – Rămâne binecuvântat!”
Esau, atuncea, l-a rugat, Pe tatăl său, și-a stăruit Când vorbele i-a auzit: „Tată! Mă binecuvintează!” El nu voia, nicicum, să crează, Că altul, locul, i-a luat.
Esau a zis: „Se vede treaba Că i-au zis „Iacov”, nu degeaba. De două ori m-a înșelat: Întâi, atunci când mi-a luat Dreptul pe care l-am avut Fiind întâiul tău născut. Veni acum – știindu-ți starea – Să-mi ia și binecuvântarea. A reușit. Tot mi-a luat! Dar pentru mine, n-ai păstrat – Tată! – vreo binecuvântare?!”
Isac răspunse: „Rău îmi pare, Dar prea târziu ai apărut. Acum, stăpân, eu l-am făcut Pe tine și pe frații tăi – Cu toți sunteți supușii săi. Cu grâu și vin, l-am înzestrat! Eu nu mai am nimic de dat. Să știi că tare greu îmi vine, Dar ce pot face pentru tine?”
Esau, o ură, a luat Pe Iacov, căci a căpătat, În locu-i, binecuvântare, Fiind deci, peste el, mai mare. În sinea sa, a cugetat: „Iată că s-a apropiat Ziua de bocet, pentru tata, Și am să-i dau, lui Iacov, plata. El va muri de mâna mea!”
Rebaca, însă, bănuia Ce gânduri rumega Esau, Și zise către Iacov: „Vreau, De frate-tău, să te păzesc. Ascultă dar, ce-am să-ți vorbesc! Esau vrea ca să se răzbune Și, moartea ta, la cale-o pune.
Către Isac, ea a vorbit: „De viața asta, m-am scârbit, Din pricina nurorilor, Care-s din al lui Het popor. De cumva, Iacov o să-și ieie – Când se însoară – o femeie Din al lui Het neam, făr’ să-mi spună, La ce-mi mai este viața, bună?”