Iacov, averea, și-o sporea; Tot mai bogat el devenea, Din zi în zi, din an în an. Atunci, copiii lui Laban, Au început să-l pizmuiască Și împotrivă-i să cârtească. Ei ziseră: „Tot ce-a avut Laban – întregul său avut – Iacov, acum, și l-a-nsușit! Cu-adevărat, a dobândit Toată averea asta mare, Cu cea a tatălui nost’, care În el, prea mult, s-a încrezut. Acum, iată ce ne-a făcut!”
Lui Iacov, Domnul i-a vorbit: „Iată că ziua a sosit, În cari vei merge la ai tăi, În țară. Pe-ale tale căi, Voi fi cu tine, ne-ncetat. Să-ți iei dar, tot ce-ai adunat, Și-ntoarce-te la casa ta, Căci te voi binecuvânta.”
Când el zicea: „Mieii pestriți Să fie plata ta”, voi știți Că oile care urmau Să nască, miei pestriți făceau. Dacă zicea: „Mieii bălțați Sunt plata ta și-ți vor fi dați”, Atuncea oile nășteau Doar miei bălțați – și-ai mei erau.
Pe vremea când oile toate Erau tare înfierbântate, Ochii, spre cer, i-am ridicat Și-n visul meu s-au arătat Țapi și berbeci care săreau Pe capre și pe oi. Erau, Cu toți, pestriți, seini, bălțați.
„Ridică-ți ochii! Te-ai uitat? Toți țapii și berbecii care, Pe oi și capre, sunt călare, Sunt toți pestriți, seini, bălțați; Deci ție au să-ți fie dați, Pentru că iată, am văzut – Laban – ceea ce ți-a făcut.
Sunt Dumnezeul din Betel, Unde ai pus stâlpul acel, Spre amintire. Cu credință, Tu mi-ai făcut o juruință. Acum, te scoală! Nu mai sta! Du-te-napoi, în țara ta – În țara-n care te-ai născut – Cu toți ai tăi și-al tău avut.” Când și-a sfârșit-a el, cuvântarea,
Lea, Rahela – răsuflarea Ținându-și-o, căci s-au speriat – Pe soțul lor, l-au întrebat: „Spune-ne dar – dacă ai știre – Avem parte de moștenire, La tatăl nost’ – în a sa casă? Sau poate că nici nu-i mai pasă
Averea care-a fost luată, De Domnul – de la el – și-i dată, Acum, în stăpânire, ție, A noastră este – să se știe! – Și-a fiilor ce i-am născut! Acum, ce este de făcut?! Să faci precum ți-a poruncit Domnul, în vis, când ți-a vorbit!”
Iacov, atuncea, s-a sculat Și pe cămile le-a urcat, Călări, pe ale lui soții Și-asemenea, pe ai săi fii. A strâns ceea ce câștigase, Cât timp pentru Laban lucrase –
Pe când Laban era plecat, La tuns de oi, i s-au furat Toți idolii ce i-a avut. Lucrul acesta l-a făcut Rahela. Dar, pe lângă ea, Laban a fost – de-asemenea –
Laban, când vestea a aflat, Pe frații săi i-a adunat Și-apoi, cu toți l-au urmărit Pe Iacov, până l-au găsit. Ei, șapte zile, au umblat Până, de urma lui, au dat Pe muntele Galaad numit, Unde, scurt timp, a poposit.
Dar Dumnezeu S-a arătat, Pe când Laban era culcat, Și-n vis, astfel i-a poruncit: „Ferește-te! Nesocotit, Să nu fii, când îl vei vedea! Să nu îi spui vreo vorbă rea, Lui Iacov, când ai să-l găsești! Ai grijă dar, cum îi vorbești!”
Ai zilei zori, când s-au ivit, Laban – cu-ai săi – l-au întâlnit, Pe Iacov, așezat pe munte. Laban n-a vrut să îl înfrunte, Ci însoțit de frații lui, De ridicarea cortului, Acolo-ntâi, s-a apucat. Abia apoi l-a căutat
Pe Iacov, să îl întâlnească – Să poată deci, să îi vorbească. Găsindu-l, el l-a întrebat: „Ce mi-ai făcut?! M-ai înșelat! Spune-mi, de ce mi le-ai răpit Pe fete? Sau le-ai dobândit Cu sabia? Ți-s roabe, ție?
De ce-ai fugit, fără ca mie, Măcar, de veste să-mi fi dat? Să pleci, atunci te-aș fi lăsat, Înconjurat de veselie, De cântece de bucurie, În sunete de alăute Și de timpan. Ți-aș fi spus „Du-te Cu Dumnezeu!” Dar ai plecat
Să știi că mâna mea e tare. Să vă fac rău, mă simt în stare! Dar Dumnezeul lui Isac Mi-a spus azi-noapte, ce să fac: „Ai grijă, când îl vei vedea, Să nu îi spui vreo vorbă rea, Lui Iacov!” – zis-a Dumnezeu.
Iacov, cuvântul, a luat Și, pe Laban, l-a înfruntat: „Vrei ca să știi de ce-am fugit?! Iată de ce: căci m-am gândit Că dacă plec eu, de la voi, O să-ți iei fetele-napoi.
Dar piară azi, acela care, Pe-ai tăi idoli, ascunși, îi are! Te rog acum, în fața lor – Aici, în fața fraților – Să cauți și să cercetezi, Iar dacă cumva, ai să vezi Vreun lucru ce e de la tine, Ai învoire, de la mine, Să-l iei de-acolo imediat!” El nu știa că a furat Rahela, idolii acei, De care zis-a tatăl ei.
Laban, atunci, a cercetat Cortul lui Iacov; a intrat Apoi, în cel al lui Lea Care cu roabele stătea. Nimic, acolo, n-a găsit Și-a mers apoi, de-a scotocit Și la Rahela; în zadar,
Căci ea ascunse, sub samar, Pe spatele cămilei ei, Pe-ai tatălui ei, dumnezei. Sus, pe cămilă, s-a urcat Rahela, pân’ a terminat Laban, cortu-i, de răscolit. Când a-ncheiat de scotocit,
Rahela spuse: „Domnul meu, Să nu te superi, dacă eu Nu mă ridic – nu voi putea; Căci iată, rânduiala mea – Aceea a femeilor – Azi mi-a venit.” Idolilor – Laban – urma, nu le-a găsit, Oricât de mult s-a străduit.
Iacov, atunci, s-a supărat Și pe Laban, el l-a certat. S-a ridicat iute, de jos, Mergând să-l caute furios Și-apoi, găsindu-l, l-a-ntrebat: „Spune-mi, cu ce sunt vinovat?! Care-i nelegiuirea mea?! Hai spune, căci, să știu, aș vrea! De ce, pe urmă, mi-ai călcat, Atâta de înverșunat?!
Tot ce-am avut, mi-ai scotocit. Din ce-i al tău, ce ai găsit Ascuns, în avuția mea? Acum te scoală! Vom ședea – Noi doi – în fața fraților Noștri și judecata lor, Aicea, o vom aștepta, Pentru pricina mea și-a ta! În fața lor, stăm amândoi: Să judece ei, între noi!
La tine, eu am locuit, Ani douăzeci și te-am slujit. În acest timp, te-ai ridicat. Berbeci, din turma-ți, n-am mâncat. De oi și capre-am îngrijit Și nici una nu ți-a stârpit.
Dacă cumva, s-a întâmplat Că fiarele au sfâșiat Din vite ce-au fost ale tale, Atuncea am găsit cu cale Ca eu să te despăgubesc. Iar după câte-mi amintesc, Tot ceea ce ți se fura – Ziua sau noaptea – îmi era, Mie, cerut a da-napoi.
Deci douăzeci de ani am stat, În casa ta și ți-am lucrat. Din ei, paișpe ți i-am muncit, Doar pentru fete. Ți-am slujit, Alti șase, numai pentru turmă. Apoi, în vremile din urmă, De zece ori, mi-ai fost schimbată Plata, ce îmi fusese dată.
De nu-L aveam pe Dumnezeu – Acela al tatălui meu, Pe Dumnezeul lui Avram Și-al lui Isac – acum eram Cu mâinile în buzunar Plecat din a ta casă. Dar, Dumnezeu Sfântul a văzut Ce-am suferit și ce-am făcut, Trudindu-mă. Azi-noapte, iată, El a făcut o judecată!”
Laban, lui Iacov, i-a răspuns, Fiind, de spusa lui, pătruns: „Iată-ți nevestele! Ce-s ele? Cu toate sunt fetele mele. Copii-aceștia – vrei, nu vrei – Cu toții sunt copiii mei. Și astă turmă este-a mea! Și tot ce vezi, asemenea! Ce-mi mai rămâne de făcut, Azi, pentru cei ce s-au născut La tine, din fetele mele? Ce pot a face pentru ele?
Apoi a zis: „Iată că sânt Destule pietre. Nu mai stați! Mergeți, degrabă, și-adunați!” Toți frații lui au alergat Și multe pietre-au adunat. Ei, o movilă, au făcut Și au mâncat și au băut.
„Movila, nume, va purta: Va fi „Iegar-Sahaduta” – A spus Laban. E așadar, „Movila mărturiei”, iar Iacov, „Galed”, o denumește, Și tot la fel se tălmăcește.
Și „Mițpa”, ea s-a mai numit – „Veghere”– nseamnă tălmăcit, Fiindcă iată ce-a mai spus Laban, atunci: „Domnul, de sus, Ne va veghea necontenit Și când ne vom fi despărțit.
Iar dacă tu o să-ndrăznești, Copilele, să-mi asuprești, Sau de cumva vei căpăta Alte neveste, nu uita, Că nu un om este cu noi! Ci Dumnezeu, între noi doi, Ca martor, este așezat!
Movila ce am ridicat Și stâlpul ce s-a înălțat, Martori ne sunt și ne privesc. Eu, peste ele, nu pășesc, Cu gândul ca să trec la tine, Și nici tu n-ai să treci la mine.
Al tatălui tău Dumnezeu, Acela al tatălui meu – Al lui Avram și-al lui Nahor – Va fi al nost’ judecător!” Iacov făcu pe al său plac: Pe Dumnezeul lui Isac,
În zori – Laban – când se trezi, Chemă pe fete și nepoți. Când au venit la el cu toți, Cu drag, pe rând, i-a sărutat. Sfârșind, i-a binecuvântat. Luându-și oamenii apoi, A apucat drumu-napoi.