Astfel, chivotu-a fost adus Și într-un cort, apoi, l-au pus, Pe care David l-a-nălțat Spre-a fi chivotul așezat. Arderi de tot – când au sfârșit – Lui Dumnezeu I-au dăruit, Precum și daruri cu menire De jertfe pentru mulțumire.
La toți, apoi, el a-mpărțit Câte o pâine – negreșit – Și câte o bucată mare De carne, pentru fiecare. O turtă de stafide iar, El le-a mai dat, la toți, în dar.
A dat, în fața tuturor, Sarcini apoi, Leviților. Acestea fost-au privitoare La slujbele cele pe care, De împlinit, ei le aveau. În felu-acesta, trebuiau Să stea-n fața chivotului Care era al Domnului, Să-L cheme și să Îl cinstească, Să-L laude și să-L mărească Pe Domnul, pe Acel pe care, Drept Dumnezeu, poporu-L are.
Primul, Asaf, era chemat, Drept căpetenie-așezat. E Zaharia, după el, Urmat de către Ieiel; Șemiramot, apoi, venea, Cu Iehiel, Matitia, Cu Eliab, Benaia-apoi, Iar la sfârșit au mai fost doi: Obed-Edom, iar după el, Ultimul este Ieiel. Ei, instrumente, foloseau: Harfe și alăute-aveau. Asaf, doar, trebuia a pune Țimbalele ca să răsune.
În ziua ‘ceea, David, iată, I-a-nsărcinat, întâia dată, Pe-Asaf și pe toți frații lui, De laudele Domnului, Mereu, de-atunci, să se-ngrijească, Necontenit să le vestească.
„Laude, dați-I Domnului! Chemați, mereu, Numele Lui! Faptele care-au fost făcute De El, le faceți cunoscute Printre popoarele ce sânt Pe fața-ntregului pământ!
Să v-amintiți, necontenit, De legământul rânduit De El; apoi să căutați, Mereu, aminte să luați La tot ce a făgăduit, Când El, la neamuri, le-a vorbit. O mie-n număr, iată, sânt Aceste neamuri, pe pământ, La care, El le-a dăruit Făgăduinți, când le-a vorbit.
Căci Domnu-i mare, ne-ncetat, Și vrednic e, de lăudat. Mereu, El este de temut, Pentru ceea ce a făcut. E mai presus de toți acei Care se cheamă dumnezei;
„Al mântuirii Dumnezeu, Ne strânge! Dă-ne ajutor! Din mijlocul neamurilor, Ne scoate Doamne, să plecăm Și Numele-Ți să-L lăudăm! Slava pe care ne-o vei da, Pe Tine, Te va lăuda!”
Și binecuvântat să fie, Din veșnicie-n veșnicie, Marele Dumnezeu, pe care Neamul lui Israel Îl are!” Întreg poporul adunat, „Amin!”, atuncea, a strigat Și laude, necontenit, Lui Dumnezeu, I-a dăruit.
Lângă chivotul Domnului, Asaf – precum și fii lui – De David, fost-au așezați. Ei toți erau însărcinați, În fața lui de a fi stat Și să slujească, necurmat.
Hosa și-Obed-Edom erau Drept ușieri. Îi însoțeau Și frații lor. Oameni-acei Erau șaizeci și opt, cu ei. De-asemenea, acela care, Pe Ieditun, părinte-l are, Lângă cei doi, loc, își avuse, Căci și el tot ușier fuse.
Țadoc, cari preot se vădea, Și ai săi frați – asemenea – Ședeau în fața cortului Care-i locașul Domnului. Pe-o înălțime ei au stat – Cari, Gabaon, s-a fost chemat –
Spre a da jertfe Domnului, În zori și seara-n fața Lui. Aceste jertfe se socot A fi drept ardere de tot Și trebuit-au dăruite Așa cum fost-au rânduite În legea Domnului, pe care, Neamul lui Israel o are.
Cu ei, Heman se mai găsea, Cu Ieditun, și-asemenea, Toți cei cari fost-au așezați – Chemați pe nume, dintre frați – Spre-a lăuda-ndurarea care, Domnul, în veci de veci, o are.
Heman și Ieditun aveau Trâmbiți în grijă. Ei țineau În a lor pază, și țimbale Și instrumente muzicale. Pe-acestea, ei le împărțeau La cei care meniți erau, Cântări de laudă, mereu, Să-nalțe pentru Dumnezeu. Fiii lui Ieditun ședeau La uși, căci ușieri erau.