Lui Dumnezeu să Îi cântați Și al Lui Nume-L lăudați! Faceți un drum, pe cari să vie Cel care trece pe câmpie. „Domnul” e numele ce-l are; Vă bucurați dar, fiecare!
Celor care sunt părăsiți, Le dă familii. Fericiți, Se află prinșii de război, Căci El îi izbăvește-apoi. Aceia cari se răzvrătesc, În loc uscat doar locuiesc.
Pământul s-a cutremurat; S-a topit ceru-nspăimântat, Sinaiu-ntreg s-a zguduit Atunci când Domnul S-a ivit Și L-au văzut pe Cel pe care, Israel, Dumnezeu, Îl are.
O ploaie-ai dat Tu, peste noi Și-astfel ai întărit apoi, Ceea ce Ți se arăta A fi drept moștenirea Ta Care, atunci, era vădită Că de puteri este sleită.
Oare de ce îl pizmuiți Pe muntele lui Dumnezeu, Ales fiind spre-a fi mereu, Locaș împărătesc? Se știe Că Domnul, pentru veșnicie, În el are să locuiască Și are să împărățească.
Carele Domnului, apoi, Se numără – să știți dar voi – Cu douăzecile de mii Și-asemenea cu mii de mii, Iar Dumnezeu Se dovedește Că-n al lor mijloc se găsește Când din Sinai, pe-aripi de vânt, Se-ndreaptă spre locașul sfânt.
Suit-ai pe-nălțimi apoi, Unde-ai luat prinși de război; Și oameni ai luat în dar. Cei răzvrătiți veni-vor iar, Ca lângă Domnul Dumnezeu Să locuiască, tot mereu.
Ca să-ți cufunzi al tău picior În sânge, iar a câinilor Limbă să poată să își ia Partea ce i se cuvenea Din carnea celor care – iată – A fi ai tăi vrăjmași se-arată.”
Iată-i pe toți cei care vin: Întâi, tânărul Beniamin, Cari stăpânește peste ei. Iată-i apoi și pe acei Care în Iuda sunt mai mari, Cu ceata lor. Apoi cei cari Peste Neftali stăpânesc Și peste Zabulon domnesc.
Fiara din trestii, înfricată, Precum și-a taurilor ceată Având alăturea de ei Pe ai popoarelor viței, Calcă-n picioare pe cel care, Plăcerea, în argint, își are. Popoarele care iubesc Războaiale, se risipesc!