Tocmai de-aceea, ei se vor Teme necontenit de Tine, Atât cât soarele va ține Și-atât cât luna va lăsa Lumea să vadă fața sa, Din neam în neam, în veșnicie.
Locuitorii din pustie, În a lui față, au să vie Și vor îngenunchea de-ndată. Apoi, vrăjmași-i se arată Și au să i se-nchine până Jos la pământ, lingând țărână.
Cei care fi-vor împărați În Tarsis – sau cei așezați Peste ostroave să domnească – Biruri și dări au să plătească. Cei care-n Seba-mpărățesc – Sau cei care-n Saba domnesc – Cu multe daruri au să vină.
Astfel, ei au ca să trăiască Și aur au să-i dăruiască, Adus din Seba. Ne-ncetat, Atuncea se vor fi rugat Ei, pentru el; au să-l vegheze Și au să-l binecuvinteze.
Belșug are să fie iară, Căci grânele vor crește-n țară, Chiar și pe vârful munților. Se vor mișca spicele lor, Asemeni codrilor pe care, Pe-al său întins, Libanu-i are. Oamenii au să înflorească Și în cetăți au să sporească, După cum iarba încolțește Și pe pământ se răspândește.
Numele lui are să ție Din veșnicie-n veșnicie: Cât soarele pământului Va dăinui numele lui. Unii pe alții vor căta De a se binecuvânta Cu al său nume. „Fericit”, De oameni, el va fi numit.