Până și pasărea-și găsește, Acolo, cuib, și-și rostuiește Și rândunica, loc, în care Își pune puii ce îi are… Ah! Doamne al oștirilor, De-altarele Tale, mi-e dor! Ah! Doamne, al meu Împărat Și Dumnezeu adevărat!
Când acești oameni au să plece Și Valea Plângerii vor trece, În vale a izvoarelor O vor preface-n urma lor, Pentru că ploaia timpurie Cari peste ea are să vie, Cu binecuvântări – de-ndată – Acoperi-va valea toată.
O zi, cu Tine, se vădește Că mult mai mult ea prețuiește, Decât o mie, rânduite În altă parte-a fi trăite. În pragul Casei cea pe care Al nostru Dumnezeu o are, Aș vrea, mereu, să locuiesc, Decât să mă adăpostesc În corturi bine pregătite, De răutăți doar locuite!