Iisus, după ce-a terminat, Pe ucenici, de învățat – Căci doisprezece inși erau Care, mereu, Îl însoțeau – Din nou, pe drumuri, a pornit Și iar, a propovăduit, Spre binele mulțimilor, În orișice cetate-a lor.
Orbii vederea-și capătă, Iar șchiopii nu mai șchioapătă; Surzii aud, sunt curățați Leproșii, morți-s înviați, Și Evanghelia se vestește Săracilor. Ferice este
Adevărat vă spun: toți cei Născuți vreodată din femei, Decât Ioan, n-au fost mai mari. Să știți, însă, că acel cari – În ceruri – este cel mai mic, Mai mare-i decât el. Vă zic:
Ioan. Acuma, a venit Al omului Fiu. N-a postit, Ci a mâncat și a băut. De-aceea, voi, când l-ați văzut, Ați spus că „Este-un băutor De vinuri și un mâncător, Prieten al vameșilor, Precum și-al păcătoșilor.” Totuși, înțelepciune-a fost Îndreptățită-n al ei rost.”
Iisus, minuni, a săvârșit, În lume. Nu s-au pocăit, Însă, acei ce le-au văzut – În fața căror s-au făcut. Iisus, atuncea, a mustrat Cetățile-n care-a lucrat:
„O, vai și-amar va fi de tine – Cât ești de mare – Horazine! O, vai Betsaido, de mergeam Și în Sidon sau Tir făceam Minunile ce le-ați zărit, Degrabă s-ar fi pocăit În sac și în cenușă. Lor,
Tu Capernaume, crezi chiar Că pân’ la cer vei fi-nălțat? Află că fi-vei dărâmat! Căci dacă ar fi fost văzute Minunile ce-au fost făcute În tine, de către acei Locuitori ai Sodomei, Și azi, cetate-ar exista.
Apoi, El a continuat: „Tată, în veci, fii lăudat, Că aste lucruri, le-ai ascuns De înțelepți; de nepătruns Sunt pentru cel ce-i iscusit. Tu, însă, le-ai descoperit
Toate-Mi sunt date Mie. Eu Le am, dar, de la Tatăl Meu. Fiul, deplin, nu-i cunoscut Decât de Tatăl; și știut E Tatăl, doar de Fiul Lui Și încă de acela cui, Fiul, să Îl arate, are.
Haideți! Luați toți, jugul Meu Și-asemeni Mie fiți, căci Eu Sunt blând, cu inima smerită. La Mine poate fi găsită Odihna-atât de necesară Pentru sufletul vost’. Ușoară