Pe muntele Măslinilor, Din rândul ucenicilor – Sosind – Iisus, doi a ales Și, înainte, i-a trimes: „Suntem lângă Ierusalim Și, în curând, o să sosim, În Betfaghe. ‘Naintea noastră,
E satul, iar menirea voastră Este să mergeți până-n sat. În el, găsi-veți, imediat, O măgăriță cu-al ei pui. Să n-aveți grija nimănui! Voi trebuie să-i dezlegați Și-apoi, la Mine, vă-nturnați Cu măgărușii. De cumva,
Norodul L-a întâmpinat Și mulți sunt cei care-au făcut, Din a lor haine, așternut În calea Lui. Alții tăiau Ramuri, și-apoi le presărau Pe drum, în fața Lui Iisus.
Cei cari ‘naintea Lui s-au dus, Precum și cei care veneau, În urma Sa, mereu strigau: „Osana, al lui David Fiu! Slavă lui Dumnezeu Cel viu! Osana, binecuvântat E Cel ce ni s-a arătat, Care-n Numele Domnului Sosește-acum. Osana Lui! Osana! Slava Celui Sfânt, În ceruri cari prea-nalte sânt!”
Apoi, în Templul Domnului, Iisus simți-n inima Lui, Un junghi, atunci când a pătruns Și l-a văzut ce a ajuns. Pe cei ce-n Templu se aflau – Pe cei care negoț făceau – Furios, Iisus i-a alungat. Tarabele le-a răsturnat Zarafilor, iar pe acei Neguțători de porumbei, I-a scos afară și le-a zis:
„Adevărat e ce s-a scris: „O casă, pentru rugăciune, E casa Mea”, și se mai spune Că „Voi sunteți aceia cari, În peșteră, pentru tâlhari, Ați prefăcut-o.” Vai, de voi!”
Dar preoții cei mai de seamă, Lipsiți de cea mai mică teamă De Dumnezeu, când au văzut Minunile ce le-a făcut – Și-asemeni, când au auzit Cum că Iisus e preamărit, Că pruncii chiar, strigau „Osana, Fiu al lui David!” – atunci cana Mâniei lor s-a încărcat, Și, pe Iisus, L-au întrebat:
„I-auzi pe-aceștia ce vorbesc?” „Sigur că da. Ei împlinesc Ceea ce în Scripturi s-a scris, Acel cuvânt care a zis: „Tu, laude, din gura lor – A pruncilor, sugarilor – Ți-ai scos!” Apoi, El i-a lăsat
Acel smochin pipernicit, Crescând chiar lângă drumul lor, S-au bucurat, sperând că vor Găsi vreo fructă, de mâncat. Dar n-au găsit. L-a blestemat, Atunci, pe-acel smochin, Iisus: „În veci, să nu ai rod!” – i-a spus. Pe loc, smochinul s-a uscat.
Iisus le-a spus: „De întărită Va fi credința voastră-n voi, Mai mari minuni veți face-apoi, Decât ceea ce ați văzut, Smochinului, că i-am făcut. Cum i-am zis eu, smochinului, La fel și voi, când muntelui, O să îi spuneți, cu credință „În mare, fugi!”, cu neputință Este să nu fiți ascultați. Crezând, chiar munții îi mutați.
Iisus le-a zis, la rândul Lui: „Am să vă pun Eu, o-ntrebare, Iar dacă o să fiți în stare Să-Mi dați răspuns, atunci, și Eu, Am să răspund, la rândul Meu.
Deci iată ce am să vă cer: Botezul lui Ioan, din cer, Sau de la oameni, a venit?” Ei, între ei, au șușotit: „Dacă, „din cer”, Îi vom răspunde, Va zice: „De-ați știut de unde Venit-a, de ce n-ați crezut?” Acum, cu toții am văzut,
Care, din fii, a-ndeplinit Ce le-a spus tatăl?” „Negreșit, Că primul” – au răspuns, în cor, Toți cărturarii. Atunci, lor, Iisus le zise: „Vă spun Eu, Că merge-vor, la Dumnezeu, Curve și vameși, înainte De-a merge voi. Să țineți minte!
Ioan, știți bine, a venit La voi, umil, blând și smerit, Urmând calea neprihănirii. L-ați ați auzit, însă, voi – zbirii! – Nu l-ați crezut. Cuvintele, I le-au crezut doar curvele Și vameșii. Chiar de-ați privit Aceste lucruri, nu-ați voit Să vă întoarceți înapoi, Crezându-l pe Ioan apoi.”
„Vă spun o altă pildă dar. A fost un vrednic gospodar, Care, o vie, a sădit. După ce locu-a-mprejmuit, Un teasc, în mijloc, a săpat Și-apoi, un turn a ridicat. Sfârșind munca, iar acea vie, Voind lucrată ca să fie, Unor vieri a-ncredințat-o. Deci, liniștit, el a luat-o Spre alte țări, în treaba lui.
Iisus le-a zis: „Voi n-ați găsit Scris, în Scriptură, niciodată, Că „Piatra, ce-a fost lepădată De meșterii zidari, e-adusă Și-n capul unghiului e pusă”? Lucrul acesta-i așezat De Dumnezeu, și-i minunat.
De-aceea, a Lui Dumnezeu Împărăție – vă spun Eu – Că, de la voi, va fi luată Și altui neam îi va fi dată. De-acel neam fi-va prețuită, Căci va da roada cuvenită.
Când preoții au auzit – Și Fariseii – ce-a vorbit, Au înțeles că doar la ei S-a referit Iisus. Acei Vieri, din povestirea Lui, Sunt mai marii poporului.