Când a sfârșit de cuvântat, Iisus, din Templu, a plecat. Atunci, un ucenic de-al Lui, Înspre clădirea Templului, A arătat, plin de-ncântare, Spunându-I: „Uite, ce zid are! Ce pietre mari s-au folosit, Atuncea, când s-a construit!”
Pe Muntele Măslinului, Iisus și ucenicii Lui, Urcară-apoi. Când s-au oprit, Cu toți, spre Templu, au privit. Acolo, Petru și Andrei, Ioan și Iacov au fost cei Cari, după ce s-au așezat, Lângă Iisus, au cuvântat:
„Acuma, despre ce ne-ai spus, Avem, niște-ntrebări, de pus: Când oare, au să se-mplinească Toate? Ce semn o să vestească Atunci, că timpul s-a-mplinit?”
Când, de războaie, auziți, Când vești de lupte doar, găsiți, Pe buzele oamenilor, Nu vă speriați de vorba lor; Căci lucrurile auzite – Toate – vor trebui-mplinite. Să nu vă temeți, nicidecum – Sfârșitul nu va fi acum.
Un neam va fi împotriva Altui, și ridicase-va – Să lupte – o împărăție, În contra altei. Au să fie Cutremure pe-alocurea, Va bântui și foametea; Și tulburări, pe-acest pământ, Atunci, vor fi. Dar ele sânt Începerea durerilor.
În mâinile oamenilor, Voi veți ajunge. Să luați, Seama, la voi și să vegheați, Căci veți fi duși în judecată, Și-n sinagogi au să vă bată. Duși fi-veți, fără nici o vină – Ci numai din a Mea pricină – În fața dregătorilor Și chiar a împăraților, Să le slujiți de mărturie.
Dar, mai ‘nainte ca să vie Tot ceea ce v-am povestit, Cuvântu-Mi fi-va răspândit, Căci Evanghelia ce-i vestită, Trebuie propovăduită La Neamuri, în ținutul lor, Spre folosința tuturor.
Când mâinile, pe voi, vor pune, Nu vă gândiți la ce veți spune. Ce trebuie ca să vorbiți, În acel ceas o să primiți, Căci Duhul Sfânt o să vorbească Prin voi, și o să vă-nsoțească.
„Iată că vă mai dau o știre: A „urâciunii pustiire”, Atunci când veți vedea că șade În locu-n care nu se cade – Cine citește să-nțeleagă Și-nvățătură să culeagă – Fugiți în munți, cei din Iudeea!
În ce-i privește pe aceia Care găsiți, atunci, fi-vor Pe-acoperișul caselor, Să nu coboare ca să-și ia Lucruri din casă, ci să stea Acolo, unde-au fost surprinși.
Atuncea, o să bântuiască Un greu necaz – atât de mare – Cum n-a mai fost, nicicând, sub soare, De când e lumea-ntemeiată, Și cum nu va mai fi vreodată.
Însă, acele zile, toate, De Tatăl Meu, au fost scurtate, Căci dacă nu le-ar fi scurtat, Nimeni nu ar mai fi scăpat. Să fim dar, bine înțeleși: Din pricina celor aleși, Au fost scurtate. De cumva,
Căci au să fie mulți Hristoși Și mulți, prorocii mincinoși. Vor face semne, minuni mari, Spre-a-i înșela chiar pe cei cari Au fost aleși. Deci, țineți minte:
După acel timp de necaz, Chiar soarele, al său obraz Și-l va întuneca, iar luna Nu-și va mai da, ca-ntotdeauna, Lumina-i albă argintată, Căci și ea fi-va-ntunecată;
Pe îngerii Săi, îi va pune Să meargă și să îi adune Pe toți care-s ai Lui aleși. Din patru vânturi, ei, culeși – Din marginile cerului, La capătul pământului –
Atuncea, întâmpla-se-va, Ca și când pleacă, cineva, În altă țară și își lasă, La robii săi, avere, casă Și tot ce a mai adunat; Putere, robilor, le-a dat, Și-apoi, a spus, la fiecare, Ce fel de datorie are. Portarului, i-a poruncit, Să stea de veghe, neclintit.
La fel, și voi: atenți să fiți! Vegheați într-una, căci nu știți, Stăpânul casei, când sosește – În prag de seară se ivește, În miez de noapte, poate, vine; Sau poate, tot atât de bine, La cântecul cocoșilor, Ori la ivirea zorilor.