Când zorii au îndepărtat Al nopții văl întunecat, Cei mai de seamă din preoți, Cu cărturarii și cu toți Membrii Soborului, veniră, Degrabă, și se sfătuiră. Iisus a fost, apoi, legat Și dat pe mâna lui Pilat.
În acest fel, el a vorbit, Știind cât e de pizmuit Iisus, de către cărturari, Bătrâni și preoții cei mari, Și că doar pizma i-a-ndemnat, Pe a lui mână, de L-au dat.
Dar preoții cei mai de seamă – Care-ncepură să se teamă Că ar putea fi scos Iisus, Din temniță – gloatei i-au spus Să ceară-a fi eliberat Baraba, de către Pilat.
Voind a fi pe placul lor, Pilat – marele dregător – Dorința, le-a îndeplinit. Baraba fost-a slobozit, Și-n timpu-acesta, pe Iisus, Să-L bată cu nuiele-a pus, ‘Nainte de-a fi răstignit.
Să ducă crucea lui Iisus, Ostașii, pe un om l-au pus. Acesta, Simon, se numea Și în Cirena locuia. El, doi feciori, a dobândit: Pe Alexandru, la primit, Întâiul, și a fost urmat De cel cari, Ruf, era chemat. Convoiul a pornit la drum, Iar Simon Îi ducea, acum, Crucea, care L-a apăsat,
Și-ncet, pe coastă, a urcat. Dealul acela se numea „Golgota” și se întindea Aproape de Ierusalim, Iar al său numele îl găsim Al „Căpățânii”-n tălmăcire.
De-asupra crucii, un soldat, O însemnare-a așezat, Pe care fost-a scrijelită Vina ce Îi era găsită. Norodul, cari pe deal s-a dus, Putea citi scrisul: „Iisus, Împărat al Iudeilor”.
Nu poate! Dacă S-a numit „Hristos”, „Rege-al lui Israel”, Coboare, și vom crede-n El!” Chiar și tâlharii condamnați, Atuncea, și crucificați – Deși același chin răbdau – Tot în batjocură-I vorbeau.
Când ceasu-al nouălea s-a dus, Cu glas tare, strigă Iisus – Menit să-nfrunte-ai vremii ani – „O, Eloi! Lama Sabactani!” Aceasta-nseamnă, tălmăcit, „Doamne, de ce M-ai părăsit?”
Degrabă, cineva s-a dus Și un burete a adus, Pe care-ntâi l-a înmuiat Bine-n oțet. L-a ridicat – Fiind într-o trestie pus – Să poată bea, din el, Iisus.
Multe femei, pe deal, erau – Mai la oparte – și priveau La cele ce s-au întâmplat. Printre acelea, s-au aflat: Maria – ea se mai numea Și Magdalina; o-nsoțea Maria – a lui Iacov mamă, Și a lui Iose; fără teamă, De ele, s-a alăturat Și Salome. Ele-au plecat,
Un om, acolo, a sosit. Acela, Iosif, s-a numit, Și locuia-n Arimateea. El ocupa, în vremea ‘ceea, Locul de sfetnic, în Sobor. Omul acela, răbdător, Pe lume, aștepta să vie, A Domnului Împărăție. Deci Iosif, la Pilat, s-a dus, Să ceară trupul lui Iisus.
Sutașul i-a istorisit Tot ceea ce s-a întâmplat. Fiind, astfel, încredințat De moartea Lui, a poruncit, Lui Iosif, a-i fi dăruit Trupul. Acesta L-a luat,
De pe-a Lui cruce; L-a-nfășat Cu in, din pânză nepătată – Nouă, atuncea cumpărată – Punându-L într-o grotă-adâncă – Într-un mormânt săpat în stâncă. O piatră mare-a prăvălit, Drept ușă, Celui adormit.
Maria Magdalina sta Și-n jur, atentă, se uita, Fiind cu cealaltă Marie – Mama lui Iose – ca să știe Unde-L va duce pe Iisus Și, în ce loc, El va fi pus.