Și, un prilej bun, căuta, Ca pe Iisus, să-L vadă; dar, Truda-i fusese în zadar, Căci, de statură, era mic Și nu putea vedea nimic, Din pricina mulțimii, care Se adunase-n număr mare.
Un gând, atuncea, i-a venit Și-n mare grabă, a fugit, Mai înainte, și-a urcat Iute-ntr-un dud mare, aflat Chiar lângă drumul lui Iisus, Sperând că-L va vedea, de sus.
Zacheu, însă, a stăruit, ‘Naintea Lui, și a vorbit: „Doamne, averea-mi împărțesc Și jumătate, dăruiesc, Săracilor; iar, de cumva, Năpăstuit-am, cu ceva, Pe orișicine, negreșit, Îi dau ‘napoi, tot, împătrit.”
Lângă Ierusalim, erau Și – pentru că mai toți credeau Că-mpărăția Domnului O să se-arate omului, Îndată – o pildă, le-a spus, Celor ce-L însoțeau, Iisus:
Chemă, pe zece robi, la sine Și, zece poli – grecește „mine” – Le dărui, zicând apoi: „Iată ce vreau eu, de la voi: Luați polii aceștia toț’ Și, până vin, faceți negoț.”
Dar, cetățenii îl urau Și, împărat, nu îl voiau; De-aceea, au trimis solie, Să-i spună: „Nu vrem ca să fie Omu acesta-nscăunat, Asupră-ne, ca împărat.”
Când acel om a revenit, După ce-ntâi a dobândit Împărăția, a chemat, Pe robii cărora le-a dat Polii, să vadă, ce-au făcut Și, ce câștig, au obținut, Făcând negoț. Primu-a venit,
„Bine, rob bun și credincios” – I-a spus stăpânul, bucuros – „Puține lucruri, ai păzit, Dar, credincios, te-ai dovedit; De-aceea, tu ai să primești, Zece cetăți, să cârmuiești.”
Atunci, de ce n-ai încercat, Ca banii, la zarafi, să-i dai Și astfel, un câștig aveai, Iar eu, când aș fi revenit, Cu o dobândă-aș fi primit, Banul, ce ți l-am dat, ‘napoi?
Tu n-ai făcut așa!” Apoi, Către cei care-au fost aflați Acolo, el a zis: „Luați Polul acestui rob netrebnic, Care s-a dovedit nevrednic, Și dați-l aceluia care Văzuta-ți că, zece poli, are!”
Când spre Ierusalim, mergea Iisus și se apropia De-ale Betaniei hotare – Lângă Betfaghe – iar, în zare, Se arata-naintea lor Chiar Muntelui Măslinilor, Doi ucenici, El a chemat,
Și-a zis: „Veți merge, de îndat’, În satul dinaintea noastră. Iată care-i menirea voastră: De cum, în sat, o să pășiți, Îndată, o să și găsiți Un măgăruș, care-i legat. Pe el, nimeni n-a-ncălecat, Până acuma. Voi îl luați, Și-apoi, la Mine, vă-nturnați.
Din Muntele Măslinilor, Către Ierusalim, mergea Gloata, care Îl însoțea. Atuncea, ucenicii Lui Laude-adus-au, Domnului, Pentru minunile făcute, Chiar sub ai lor ochi, petrecute.
Toți zis-au: „Binecuvântat Să fie marele-mpărat, Care-n numele Domnului, Sosește-acuma! Slavă Lui! Pace în cerul Său cel Sfânt! Slavă-n locuri ce-nalte sânt!”
El zise: „De-ai fi cunoscut! O, azi măcar, de-ai fi știut Acele lucruri, ce-ar putea, Pace și liniște, să-ți dea! Acum însă, ele-s ascunse De ochii tăi. Sunt nepătrunse!
Curând, veni-vor zile grele: Vei îndura valuri de rele, Vrăjmașii au să te-nconjoare; Cu lanțuri au să te-mpresoare Și-au să te strângă, ne-ncetat, Din toate părțile, de-odat’.
Au să te pună la pământ, Pe tine și pe cei ce sânt Copii ai tăi; n-o să-ți rămâie Piatră pe piatră-n temelie, Căci n-ai știut tu, niciodată, Ziua când fosta-i cercetată.”
În fiecare zi, mergea Iisus, la Templu. Mulți veneau Și-nvățătura-I ascultau, Uimiți. Doar preoții cei mari, Bătrânii și-ai lor cărturari, Se sfătuiau, fără-ncetare, Cătând vreun mijloc să-L omoare;
Dar, ce să facă, nu știau, Pentru că-nspăimântați erau, De gloata ce s-a adunat În juru-I. Când au observat Că-I sorbeau vorba, de pe buze, N-au știut cum să-L mai acuze.