Deși nici ei, voie, n-aveau, Au îndrăznit de au mâncat, Din pâinile ce s-au aflat, Atunci, în Casa Domnului, Spre punerea-naintea Lui, Din cari doar preotul putea, Spre folosință, ca să ia.
Iisus, din nou, la un Sabat, În sinagogă, a intrat Și a-nceput să răspândească Învățătura Sa, cerească. Era acolo-n acea dată, Un om ce-avea mâna uscată.
Toți Fariseii Îl pândeau, Căci un motiv, ei căutau, Ca, pe Iisus, să-L osândească. Acum, sperau, să Îi găsească, O pricină, de vindecat, Va fi, în ziua de Sabat, Omul acela. Dar, Iisus
Spre cărturari și Farisei, Privi Iisus și, pentru ei, A întrebat: „E-ngăduit, Bine sau rău, de-nfăptuit, Când e Sabat? Cum procedezi: O viață-o pierzi, sau o salvezi?”
Văzând cum cei din jurul Lui Cu toți tac, zise omului, Care avea mâna uscată: „Întinde-ți-o! E vindecată!” Omul o-ntinse și-a văzut Că mâna rea i s-a făcut La fel, ca mâna sa cea bună.
Din munte-a coborât Iisus, Cu ucenicii, și S-a dus Într-un podiș, unde avea Discipoli mulți. De-asemenea, Mulți oameni s-au mai adunat Acolo, și L-au așteptat: De la Ierusalim erau O parte, iar alții veneau De prin ținutul Tirului, Din părțile Sidonului. Noroadele acelea multe, Veniră, toate, să-L asculte Știind că numai Iisus poate Să vindece bolile toate.
Ferice zic, când oamenii Din lume, vă vor izgoni: Atunci când au să vă urască Și când au să vă ocărască, Atuncea când al vostru nume, Ca lucru rău – de către lume – Are să fie lepădat, Doar pentru că ați arătat Credință-n Fiul omului Și ați călcat pe urma Lui!
Fiți plini, atunci, de bucurie Și să săltați, de veselie, Căci mare e răsplata voastră, În ceruri! Înaintea noastră, Lumea, la fel, s-a comportat Cu toți prorocii, ne-ncetat.
Ca dacă, peste un obraz, Vei fi lovit, în nici un caz Nu răsplăti răul cu rău, Ci, celălalt obraz al tău, Să îl întorci. Dacă, cumva, Cu sila-ncearcă cineva, Să îți ia haina ce o ai, Tu, și cămașa-ți, să i-o dai.
Să dai celui care îți cere, Iar pe cel care, cu putere, Vrea să răpească ce-i al tău, Îl lasă, și-n folosul său, Renunță tu, la tot și-apoi, Nimic nu-i cere înapoi.
La fel fac. Dacă-mprumutați, Pe-acei de la care-așteptați Ca să primiți totu-napoi, Cam ce răsplată, ați vrea voi? Cei păcătoși, la fel au dat: Căci și ei au împrumutat Pe cei care-au știut că pot, Ca înapoi, să le dea tot.
Dar voi trebuie să iubiți Pe-ai voști vrăjmași; să-nfăptuiți Doar binele; să-mprumutați, Și-n schimb, nimic să n-așteptați. De-i dați, sfatului Meu, urmare, Răsplata voastră-n cer e mare Și, fii, ai Celui Prea Înalt, Aveți să fiți, căci nu e alt’ Asemenea cu El. Vă spun Că El e și cu cel rău bun, Și cu cei nemulțumitori.
„Nu judecați, pe nimeni, voi, Să nu fiți judecați apoi! Pe nimeni, să nu osândiți, Osândă, ca să nu primiți! Iertând pe cei ce v-au greșit, Și voi iertare-ați dobândit!
Dați cui vă cere, căci, apoi, La rândul vost’, primiți și voi; Ba mai mult, o să căpătați În plus! De astfel vă purtați, În sân, are să vi se pună Mai mult, cu o măsură bună. Măsura cu care-ați lucrat – Când altora le-ați măsurat – E folosită, mai apoi, Să măsoare și pentru voi!”
Le-a spus și pilda următoare: „Am să vă pun o întrebare: Poate, un orb să îl conducă, Pe un alt orb? De-au să se ducă Ei, împreună, făr’ să vadă, Oare, în groapă, n-au să cadă?
Să-i zici, fratelui tău: „Socot, Să mă lași, paiul, să ți-l scot”, Dar bârna, care e la tine – În ochiul tău – n-o vezi? Ei bine, Fățarnicule, să îți scoți Bârna, din ochi, de vrei să poți Ca să vezi clar, și-apoi abia, Vei scoate paiul altuia!
Din inimă, omul bun poate, Doar lucruri bune, de a scoate; Însă, cel care este rău, Din inimă – la rândul său – Doar răutăți, are de scos; Căci, din al inimii prinos, Ies vorbele ce le rostește Omul, atuncea când vorbește.”
„Acum, un lucru, mai doresc, Cu voi, ca să îl lămuresc: Tot „Doamne, Doamne”, Îmi strigați, Însă, de ce nu încercați, Să ascultați de glasul Meu, Făcând ceea ce vă spun Eu?
El poate fi asemănat, Cu omul care și-a zidit Casa, pe stâncă. Au venit Vărsări de ape, care-apoi, Lovit-au, cu al lor șuvoi, Căsuța, însă, n-au putut S-o clatine, căci a avut, Pe stâncă, pusă, temelia, Și n-a învins-o vijelia.
Cel care-aude vorba Mea Și nu face, e-asemenea Cu omul cel nechibzuit, Cari, pe pământ, a construit O casă, fără temelie. Ea nu avuse trăinicie: Șuvoaiele când au venit Și-asupra ei s-au năpustit, Au prăbușit-o, lovind tare – Iar prăbușirea i-a fost mare.”