Maria fusese femeia Care, cu mir, la Domnul merse, Îi unse, iar apoi Îi șterse Picioarele, cu al ei păr. Omul bolnav – acel Lazăr – Fusese chiar fratele ei.
Grabnic, cele două femei Trimiseră după Iisus Și-aceste vorbe I le-au spus: „Doamne, iată-Ți trimitem vești: Acel pe care îl iubești Este bolnav.” Însă, Iisus,
Dar, ucenici-au cuvântat: „Învățătorule-ai uitat, Cum că Iudeii au voit Să Te omoare, negreșit, Cu pietre, iar acuma, vrei Să Te întorci, din nou, la ei?”
Când plecă Marta, mulți Iudei – Care, în casă, se aflau, Și, mângâiere, încercau Să îi aducă – au ieșit, În urma ei, căci s-au gândit: „Precis că vrea să meargă lângă Mormânt, acolo, ca să plângă.”
„Înlăturați piatra!” – a spus, Iudeilor prezenți, Iisus. „Dar, Doamne, patru zile sânt, De când e Lazăr, în mormânt” – Îi spuse Marta. „Domnul meu, E mort de mult, miroase greu.”
Mortul, glasul, I-a auzit Și, din mormânt, el a ieșit, Având picioarele legate Și mâinile înfășurate, În legături de pânză, iar – Pe față – purta un ștergar. Iisus a zis: „Să-l dezlegați Și-apoi, să meargă, îl lăsați.”
Atunci, pe loc, a fost chemat Soborul. Când s-au adunat Toți, preoții cei mai de seamă Și Farisei-au zis, cu teamă: „Ce facem, oare, oameni buni, Căci Acest om, multe minuni, A săvârșit? În acest fel,
Caiafa n-a spus de la el, Ăst lucru, în Soboru-acel, Ci pentru că s-a nimerit Mare preot, a prorocit, Cum că Iisus, viața, avea – Pentru al Său neam – să Își dea.
Și nu doar pentru neamu-acel, Ci pentru toți, urma ca El Să se jertfească, să-i adune Și, într-un trup, apoi a-i pune, Pe toți copiii Domnului, De pe fața pământului.
Dar Domnul S-a ferit de ei, Umblând pe-ascuns, printre Iudei. De-aceea, El a și plecat, Într-un ținut, ce s-a aflat Lângă pustiu. A poposit, Cu-ai Săi, și s-au adăpostit, Într-o cetate liniștită, Ce, Efraim, era numită.
Ei, pe Iisus, Îl căutau, La Templu, și se întrebau: „Voi ați aflat ceva nou? Cine, Dacă Iisus – la praznic vine – Poate să spună? Ce credeți, Veni-va? Ce părere-aveți?”