Filip a zis, privind la ei: „Pâine, de două sute lei, De vom lua, la aste guri, N-ajunge – chiar de, firmituri, O să le dăm, la fiecare – Căci gloata este foarte mare.”
Atunci, a zis Domnul Hristos: „Puneți, pe oameni, să stea jos!” O iarbă, deasă, învelea, Acel tăpșan. Gloata ședea, Pe jos, precum i se spusese. Mulțimea care se strânsese Și-nfometată-atunci era, Cinci mii de inși – cam – număra.
Iisus, pâinile, le-a luat, Ochii – spre cer – Și-a ridicat, Iar după ce a mulțumit Lui Dumnezeu, le-a împărțit La ucenici, ca să le dea, Mulțimii care, jos, ședea. La fel, cu peștii, a făcut, Dând fiecărui, cât a vrut.
Oameni-acei, când au văzut, Minunea care s-a făcut Atunci – sub ochii lor – au spus, În acest fel, despre Iisus: „Este proroc, cu-adevărat! E Cel ce-n lume-i așteptat!”
Iisus, gândul, le-a cunoscut Și, pentru că El a știut Că vor – cu sila – imediat, Să-L ia, spre-a-L face Împărat, Pe dată, de la ei, S-a dus, Urcând singur, în munte, sus.
Treizeci de stadii, au vâslit – Sau două’șicinci – când au zărit, Din ceață, cum Iisus apare, Venind spre ei, umblând pe mare. Toți ucenicii s-au speriat,
Norodul, cari pe țărm rămase, La malul mării observase Doar o corabie, că sta, Iar ucenicii, pe-aceasta Se îmbarcară și s-au dus – Doar ei numai – fără Iisus.
Când zorii zilei se iviră, Alte corăbii mai sosiră, De la Tiberiada. Ele – Toate corăbiile-acele – Liman găsiră și-ancorară Lângă-acel loc, unde, c-o seară Mai înainte, a mâncat Mulțimea și s-a săturat, După ce Domnu-a mulțumit, Lui Dumnezeu. Cei ce-au venit,
Nu-L mai găsiră, pe Iisus, Nici pe discipoli. Ei s-au dus, Din nou, la mare; s-au urcat Iar, în corăbii și-au plecat, Grăbiți, către Capernaum, Să-L afle, pe Iisus, pe drum.
La ei și-a zis: „Adevărat, Vă spun, că voi Mă căutați, Nu pentru că vreți să aflați Semne din cer – ieri le-ați văzut; Însă, ceea ce va plăcut, Pâinea a fost, ce Eu v-am dat, Din care, voi v-ați săturat.
Nu pentru hrana pieritoare Lucrați, ci pentru-acea mâncare Ce, pe vecie, va rămâne Și-n viață veșnică vă ține. De Fiul omului vi-e dată, Acea hrană, căci al Său Tată – Deci Dumnezeu – cu-adevărat, Cu-a Sa putere, L-a-nsemnat.”
Întotdeauna”, iar Iisus, Rotind privirile, le-a spus: „Pâine a vieții, Eu sunt! Eu Venit-am, de la Dumnezeu! Adevărat vă spun, căci cine Dorește a veni la Mine – Și va voi să Mă găsească – În veci, n-o să mai flămânzească. Celui ce crede – să se știe! – Sete, nicicând, n-o să-i mai fie.
Încă ceva, să mai știți voi: Tatăl Meu vrea, celui ce vede Pe Fiul și-apoi – în El – crede, Veșnică viață, să îi dea; Pe-acela, îl voi învia, În ziua de apoi.” Erau,
În jurul Său, Și-L ascultau, Iudei mulți. Când au auzit, Felul în care a vorbit – Dar, mai ales, chiar când Iisus, „A vieții pâine-s Eu”, le-a spus – Au început ca să cârtească Și, între ei, să șușotească,
Știți că-n vechime s-a tot zis, Iar, în proroci, se află scris: „Cu toții fi-vor învățați, De Dumnezeu”. Acum, aflați Că oricine L-a ascultat, Pe Tatăl Meu, și a luat Învățăturile Lui, vine, Ca să Mă caute, pe Mine.
Vă spun că nimeni, niciodată, Nu L-a putut vedea, pe Tată, Afară numai de Acel Care venit-a, de la El. Da! Doar Acela L-a văzut Și numai El L-a cunoscut.
De-aceea, vreau ca să se știe Că Eu sunt acea pâine vie, Ce-a pogorât din cer. Cumva, Dacă mănâncă cineva, Din ea, va viețui mereu. Pâinea aceasta-i trupul Meu Și pentru-a lumii viață-l dau.”
V-am dat această-nvățătură, Ca voi să știți că acel care Mănâncă al Meu trup – și are Să bea al Meu sânge – rămâne Pentru eternitate-n Mine; Astfel, în acel om, mereu, Rămâne-voi, atunci, și Eu.
După cum Tatăl – care-I viu – Pe Mine, M-a trimis, să viu La voi, și precum dovedesc Că Eu – prin Tatăl Meu – trăiesc, La fel va fi cu orișicine Care Mă va mânca, pe Mine: Prin Mine, are să trăiască.
Așa e pâinea cea cerească – Nu e ca mana ce-a hrănit Pe-ai voști’ părinți, care-au murit. Cel ce-o mânca pâinea cerească, De-a pururi are să trăiască.”
Auzind vorba Domnului, Mulți, dintre ucenicii Lui, Au zis: „Ceea ce a vorbit, Acum, e de nesuferit. Aceasta este, prea de tot! Cari oameni, să o rabde, pot?”
Dar, între voi, precum se vede, Sunt unii care nu pot crede.” Iisus a spus, aste cuvinte, Căci a știut, mai dinainte, Că – între cei prezenți – erau Unii, care nu Îl credeau. De-asemeni, El l-a cunoscut Pe cel, ce-n urmă, L-a vândut.
Când vorbele i-a auzit, Petru, mirat, a glăsuit: „Doamne, pe nimeni n-avem noi. La cine-am merge, înapoi? Numai La Tine, noi găsim Veșnica viață. Bine știm Că numai Tu poți să ne-o dai. Cuvintele ei, Tu le ai!
Când, în acest fel, a vorbit, La Iuda, El S-a referit – La cel care iubea mult banul, La fiul lui Iscarioteanul – Cel care parte a făcut, Din rândul lor, dar L-a vândut.