Văzând că aste lucruri, toate, Le plac Iudeilor, și-a zis Că bine e, de-ar fi închis Chiar Petru. Deci, n-a pregetat Și-n temniță, l-a aruncat. Fusese zi de sărbătoare, Căci era praznicul cel mare – Cel al Azimilor. L-a dus,
În noaptea cari, premergătoare, A fost acele-i zile-n care Voise a-l lua Irod – Spre-a-l scoate-n față la norod – Petru dormea, înlănțuit, De doi ostași, fiind păzit. Alți păzitori, la uși, ședeau, Iar mâinile strânse-i erau, De două lanțuri mari. Deodată,
Temnița fost-a luminată, De-un înger. Petru s-a trezit, Când îngerul l-a înghiontit, În coaste, și a cuvântat: „Te scoală, iute!” De îndat’, A deschis ochii și-a văzut Că lanțurile i-au căzut.
De două străji, ei au trecut Și au ajuns la poarta mare, Legată-n fier – poartă prin care Puteau ajunge în cetate. Încuietorile ei, toate, S-au deschis singure și-apoi, Și poarta-n fața celor doi, S-a ridicat. Ei au ieșit, Și-n uliță s-au pomenit.
Petru, mirat, în acel ceas De noapte, singur a rămas, Căci îngerul l-a părăsit. În fire, când și-a revenit, A zis: „Văd, cu adevărat, Cum – printr-un înger – m-a scăpat Al nostru Domn și Dumnezeu, Din mâna neamul Iudeu. Doar El, din brațul cel cumplit Al lui Irod, m-a izbăvit.”
În urmă, Petru a plecat, Spre casa-n care s-a aflat Maria, unde, adunați, Erau – atuncea – mai mulți frați. Maria, lui Ioan i-e mamă – Celui cari Marcu se mai cheamă. Cei care-n casa ei erau, La Dumnezeu, rugi înălțau.
Ea, după glas, l-a cunoscut Pe Petru, și s-a bucurat Atât de mult, că a uitat Ca să deschidă. A fugit În casă-ntâi, de i-a vestit Pe toți cei care se aflau, Acolo, strânși și așteptau, Că Petru-i cel ce-n poartă bate.
Semn, ca să tacă și, zorit, Pe urmă, le-a istorisit Cum Domnul l-a eliberat De unde-a fost întemnițat. „Pe Iacov, să îl înștiințați, Și-asemeni, și pe ceilalți frați. Cu toți să știe ce v-am spus!” – A sfârșit Petru și s-a dus
Irod, furios, l-a căutat Pe Petru, dar nu l-a aflat. El i-a-ntrebat pe păzitori, Dar ei erau neștiutori. Atunci, Irod a poruncit A fi uciși. Când a sfârșit, De la Ierusalim, în sus, Către Cezaria, s-a dus, Plin de mânie-n acel ceas, Și-n locu-acela a rămas.
Pe al Sidonului norod Și pe al Tirului, Irod, Fusese foarte supărat. Dar gloatele au câștigat, De partea lor, pe Blast, cel care Era, atuncea, cel mai mare Peste odaia de dormit, A lui Irod. Deci, au venit Trimiși – din partea Tirului, Precum și a Sidonului – Să-i ceară pace, lui Irod, Căci al cetăților norod, Hrană, primea, din țara lui.
Atunci, un înger a venit – Trimis de Domnul – și-a lovit, Față de toți, pe împărat, Pentru că slavă nu a dat Lui Dumnezeu. El a căzut, Iar viermi-ndată l-au umplut, Și-n felu-acesta, a murit.
După ce și-au îndeplinit Însărcinarea ce-au primit, Barnaba și Saul, apoi, De la Ierusalim, ‘napoi Se-ntoarseră și l-au luat Și pe Ioan – Marcu, chemat.