Pe când erau încă acolo – La Corinteni – aflat Apolo, Pavel, prin Asia, s-a dus – Prin părțile cele de sus – Și, la Efes, a poposit. Acolo, când a întâlnit Câțiva discipoli, i-a-ntrebat:
„Vă spun dar, s-aveți cunoștință: A botezat spre pocăință Ioan, și-a zis ca orișicine, Să creadă-n Cel ce-n urmă-i vine – Deci în Iisus – dragii mei frați.”
Când Pavel, mâinile, și-a pus, Asupra lor, Duhul Cel Sfânt, Din cer, venit-a pe pământ Și, peste ei, S-a așezat. Cu toți au început, de-ndat’, În alte limbi, ca să vorbească Și-asemenea, să prorocească.
În urmă, Pavel a intrat, În sinagogă; a luat Cuvântul și, fără sfială, Vorbit-a, plin de îndrăzneală. Trei luni întregi, el a vorbit, Cu ei. Pe larg, s-a referit La lucrurile privitoare La-mpărăția viitoare, Cari este a lui Dumnezeu, Voind a-ndupleca, mereu, Pe cei care îl ascultau.
Dar pentru că mulți se-arătau Necredincioși și împietriți Și pentru că au fost găsiți Că au vorbit norodului, De rău doar, Calea Domnului, Pavel, pe loc, i-a părăsit. Pe ucenici, i-a despărțit De ei și-apoi, a învățat Norodul cari s-a adunat La școala unui om, numit Traian. Acolo, a vorbit,
Până-ntr-atât că s-a văzut Că dacă se punea ceva – Basma, șorț – peste cineva Bolnav, și-au fost întâi atinse De Pavel, pe loc erau stinse, Orișice boli, omul avea. Dacă vreun duh rău se găsea, În el, se întâmpla la fel: Afară era scos și el.
Câțiva Iudei, cari se-ocupau Cu exorcismul, și umblau Din loc în loc, au început, Ca peste-oricine a avut Duhuri de draci, al Domnului Nume, să-L cheme-asupra lui. „Vă jur, acuma, pe Iisus, Cel al lui Pavel” – ei au spus – „Pe om, de-ndat’, să-l părăsiți! Din el, afară, să ieșiți!”
Iar omu-n care a intrat Duhul cel rău, s-a repezit, Și după ce i-a biruit, Îi schingiui pe amândoi, Încât abia scăpară, goi Și plini de răni, din casa ‘ceea, Cu fuga doar. După aceea,
Acest fapt fost-a cunoscut De toți Iudeii; l-au știut Grecii și cei ce locuiau, Atuncea, în Efes. Erau Uimiți și foarte-nspăimântați. De moarte, toți erau speriați, Și-al Domnului Iisus Sfânt Nume, Ajunse proslăvit, în lume.
Cei cari cu vrăji s-au ocupat, Cărțile-au strâns și-apoi le-au dat Foc, înaintea tuturor, Iar, în arginți – valoarea lor – Cincizeci de mii, a prețuit.
Pavel, după ce-a făptuit Aceste lucruri, s-a gândit, Ca la Ierusalim, să plece, Urmând, în al său drum, a trece – Întâi – prin Macedonia Și prin Ahaia. Își zicea: „Va trebui, după aceea, Să văd și Roma.” De aceea,
Dar, în Efes – acum – avem Mari greutăți, și-asemenea E-aproape-n toată Asia, Căci lumea e înduplecată, De Pavel, care îi arată Precum că toți ai noștri zei – Făcuți de mâini – nu-s dumnezei.
Mare primejdie ne vine, Din acest fapt. Vedeți dar, bine, Cum că a noastră meserie, Disprețuită o să fie, Templul Dianei socotit Ca un nimic și, negreșit, Faima Dianei – cea cinstită În toată lumea – nimicită.”
Cetatea fost-a tulburată. Au năvălit toți, într-un gând, În teatru, după ei târând, Pe doi Macedoneni – cei care Mergeau cu Pavel, în lucrare. Gaiu și Aristarh erau Aceia care-l însoțeau Pe Pavel; ei au fost aduși La teatru și, în față, puși.
Unii strigau una-ntr-un fel, Iar alții, alta, în alt fel. Lumea era învălmășită, Dar mai ales nedumerită, Căci foarte mulți nici nu știau De ce, acolo, se aflau.
E mare!” Dar, a reușit Un logofăt, de-a potolit Gloata, când zise: „Ascultați, Voi, ai Efesului bărbați! E cineva, printre voi, care Nu știe cum că păzitoare E-a Efesenilor cetate, A templului celei aflate La mare cinste, printre zei, Precum și a chipului ei Care, din ceruri, a căzut, Cum toată lumea a văzut? Noi, pe Diana, o cinstim – Cum bine știți – și-o preamărim.
Deci, dacă despre cineva, O plângere, are – cumva – Dimitrie și toți ai lui, Timp potrivit, acuma, nu-i, Căci sunt zile de judecată, Puse anume, și-o să poată Să se pârască – mă gândesc – Unii pe alții, cât poftesc,