Pavel, după ce a-ncetat Zarva aceea, i-a chemat Pe ucenici și le-a vorbit. Cu sfaturi, el i-a întărit, Iar când sfârșit-a, și-a luat Un bun rămas și a plecat, În Macedonia. Aici,
Unde, trei luni, a petrecut. Apoi, spre Siria, a vrut Să plece, dar de veste-a prins, Cum că Iudeii i-au întins Curse. Atuncea, s-a gândit, Că este mult mai potrivit, Să vină-n Macedonia.
Îl însoțeau, prin Asia, Sopater – al lui Pir fecior, Din Berea; iar, alături lor, Fu Aristarh și Secund – cel De la Tesalonic; cu el, Gaiu era – cel ce venea Din Derbe. De asemenea, I-a însoțit și Timotei. S-au mai alăturat de ei, Tihic și Trofim, mai apoi – Din Asia, erau cei doi.
Când praznicul Azimilor Trecut-a, noi, pe urma lor, Cu o corabie-am pornit, De la Filipi, și am sosit – După ce-am petrecut, pe mare, Cinci zile – la Troa, în care, O săptămână doar, am stat. Apoi, la drum, iar am plecat.
În prima zi din săptămână, Ne-am adunat cu toții, până Vom frânge pâinea. A vorbit Pavel, atunci, necontenit, Până în miez de noapte, vrând Să plece-n zori, cât mai curând.
Un tânăr, Eutih numit, Șezând la geam, a adormit, În timpul lungii cuvântări Ținută-acelei adunări, De către Pavel. L-au văzut Toți, îngroziți, cum a căzut Din geam, de la al treilea cat. De jos, mort, fost-a ridicat.
Pavel, atuncea, a venit, La Eutih s-a repezit În brațe, el l-a ridicat Și-apoi, astfel, a cuvântat: „Să nu vă tulburați, defel, Căci al său suflet este-n el.”
Și de aici, și-am navigat Până la insula cea mare, Chemată Chios, după care În zori, la Samos, am sosit. Plecat-am iar, căci am dorit Și la Troghilion să stăm. A trebuit ca să plecăm, Din nou și, în Milet, apoi, A doua zi, intrarăm noi.
Pavel s-a hotărât să plece Și, pe lângă Efes, a trece Fără a se opri aici. El nu voia a pierde nici Prea multă vreme-n Asia, Grăbit fiind, căci își dorea Ca la Ierusalim să fie, Când Cincizecimea o să vie.
Plin de smerenie-am slujit, Cu multe lacrimi, Domnului, În mijlocul necazului Și-a încercărilor pe care Le ridicau, fără-ncetare, Iudeii, uneltind mereu.
Voi știți, prea bine, cum că eu N-am ascuns lucrurile care Pot a vă fi folositoare, Și, fără teamă, ne-ncetat, Învățături, poveți v-am dat, Atât în fața gloatelor,
Cât și în case. Grecilor, Iudeilor, cu stăruință, Vorbitu-le-am, de pocăință În Dumnezeu și le-am mai spus Să creadă în Hristos Iisus, Care-I al nostru Domn. Acum,
Dar eu nu țin la viața mea, Ca la ceva scump, ci aș vrea Să îmi sfârșesc, cu bucurie, Slujba care îmi este mie Încredințată, de Iisus, Și calea mea – cum am mai spus – Deci Evanghelia harului Cel nesfârșit al Domnului, Mereu, s-o propovăduiesc.
Acuma dar, dragii mei frați, Asupra voastră, să vegheați Și-asupra turmei, peste care, Sunteți episcopi, fiecare, Puși chiar de Duhul Sfânt. Să știți Cum trebuie să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, Ce-a câștigat-o El, cu greu, Cu al Său sânge. Știu prea bine,
Cu turma. Se vor ridica Mulți, după ce eu voi pleca, Cu-nvățături ce-s mincinoase, Despre lucrări ce-s stricăcioase, Ca să atragă – fraților – Pe ucenici, de partea lor.
Ne despărțim, acuma, noi, De-aceea-n mâna Domnului Precum și a Cuvântului Harului Său, vă las, cu bine, Căci El doar poate, pe oricine, Ca sufletește, să-l zidească Și poate să-l învrednicească, La moștenire, cu cei sfinți.
În toate, pildă, eu v-am dat Și-n acest fel, v-am arătat Că trebuie să-i sprijiniți Pe cei slabi și să v-amintiți De ceea ce Domnul Iisus, Când fost-a pe pământ, a spus: „Mai bine e să dăruiești, Decât este ca să primești”.”
În acea clipă, fiecare Era cuprins de întristare, Căci Pavel, în a sa vorbire, Le dete tuturor de știre Că nu îl vor mai revedea. Apoi, pân’ la corabia Cu care Pavel a plecat, Mâhniți, cu toții l-au urmat.