Către Italia, apoi, S-a hotărât, să mergem noi. Pavel, atunci, a fost luat – Cu alți câțiva cari s-au aflat Închiși – și dați unui sutași Din fruntea cetei de ostași Augusta. Iuliu, s-a numit Acel sutaș. La Adramit,
Sutașu-acolo a plecat Și-altă corabie-a cătat. Găsit-a una, cari venea Tocmai din Alexandria, Urmând să plece, mai apoi, Către Italia. Pe noi, Grabnic, ne-a dus de am suit
Pe puntea ei, și am plutit, Încet, cu mare greutate, Pe apele învolburate, Mai multe zile. Am atins Cnidul, dar vântul ne-a împins Și, să oprim, nu am putut. De capul Cretei, am trecut Lângă Salmona. De abia
Înainta corabia, Pe lângă insulă. Apoi, Cu mare greu, ajuns-am noi, La locul care s-a chemat „Limanuri bune”, loc aflat Aproape de cetatea care Se numea Lasea. Peste mare,
Pe ceilalți: „Eu am observat Cum că astă călătorie, Ușoară, nu are să fie. S-a arătat primejdioasă Și, pe deasupra, păguboasă Pentru noi toți – corabiei, Precum și-ncărcăturii ei, Și pentru viața noastră chiar. V-am spus să aveți grijă doar.”
Din locu-acela, am plecat Și, un liman – bun de iernat – Cătarăm noi. Mulți s-au gândit, Că locul cel mai potrivit, Fenix ar fi, un loc aflat În Creta – el e așezat În miazănoapte, spre apus, Și înspre miazăzi, în sus.
Din miazăzi, vântu-a-nceput, Ușor, să sufle, și-au crezut Toți, că, la țintă, au s-ajungă, Căci calea nu-i așa de lungă. De-aceea, ei au ridicat Sus ancora și-au navigat Pe lângă Creta. Dar, de-odată,
Am ridicat-o, imediat, Și-n urmă-au întrebuințat Mijloacele de ajutor. Cu frânghii, au încins, de zor, Corabia și au lăsat, Jos, pânzele, căci s-au speriat Să nu fie, de vânt, luați Și, peste Sirta, aruncați. În voia valurilor, noi Rămas-am să plutim apoi.
De multă vreme. S-a sculat, Atuncea, în mijlocul lor, Pavel zicând: „Oamenilor! Vă spun că ar fi fost mai bine De m-ați fi ascultat pe mine – În Creta – când v-am îndemnat Să ne oprim. Am fi scăpat Și de primejdie, precum Și de-astă pagubă. Acum,
„Tu, Pavele, teamă să n-ai, Pentru că trebuie să stai, La Roma, ca să îi vorbești Cezarului. Astfel, primești Pe toți cei cari te-au însoțit La drum, căci ți i-a dăruit Chiar Dumnezeu.” Așa mi-a spus Îngeru-acel, apoi, s-a dus.
De paisprezece nopți eram Purtați de valuri și pluteam Bătuți de vânturi, la-ntâmplare, Pe Adriatica, pe mare. La miezul nopții, am simțit Că marinari-au bănuit Cum că acum aproape sânt De un liman, deci de pământ.
Pe dată, ei au măsurat Apa, și-atuncea, au aflat Că douăzeci de stânjeni are, În adâncime, după care, Încă puțin, am mai plutit Și, cinșpe stânjeni, au găsit.
De teamă să nu se lovească De stâncă și să se zdrobească Corabia, au aruncat, Spre partea dinspre cârmă-ndat’, Chiar patru ancore, iar noi, Zorii, i-am așteptat, apoi.
Care, de fapt, e planul lor. Astfel, a zis ostașilor, Și-asemenea, sutașului: „Pentru voi toți, scăpare nu-i, De-aceștia au să reușească, Corabia, s-o părăsească.”
Vă rog, acuma, să luați Cu toți, ceva, și să mâncați, Căci vreau să știe fiecare, Că asta-i spre a sa scăpare. Nu vă veți pierde, așadar, Un fir de păr, din cap, măcar.”
Când zorile au apărut, Pământul, nu l-au cunoscut; Dar au văzut un golf, în zare, Cu maluri de nisip, spre care, Au hotărât – de s-o putea – Să-ndrepte-ncet corabia.
Însă, sutașul i-a oprit, Căci el, pe Pavel, a voit Să-l scape-n acest fel. A dat Porunci, spunând ca, imediat, Aceia care știu și pot, Să plece, către țărm, înot.
Ceilalți, pe scânduri, să se pună, Pe resturi care se adună De pe corabia sfărmată. Ei au făcut așa, de-ndată Și s-au trezit, împinși de val, Că au ajuns, cu toți, la mal.