„Atunci când întâmpla-se-va Că doi se vor certa, cumva – Iar ne-nțelegerea iscată Se cere a fi judecată – Pe cel ce e nevinovat, Să-l lași să plece, imediat; Dar vinovatul dovedit, Are să fie osândit.
Pe cel pe care-l dovedești Că-i vinovat, să-l pedepsești. Iată ce trebuie făcut: Cel osândit va fi bătut. Omul care-i judecător, Va cere slujitorilor Care anume-acolo sânt, Să îl întindă la pământ Și pe măsura vinei lui, Să-i deie, osânditului, Doar loviturile cerute De faptele ce-au fost făcute.
„Atunci când frații se adună Să locuiască împreună, Dacă se-ntâmplă, bunăoară, Ca unul dintre ei să moară Fără să fi avut copii, Nevestei mortului, să știi Că, voie, n-o să i se dea Ca un străin, drept soț, să-și ia. Cumnatul ei are să vie Ca să o ieie de soție.
Când omul, însă, nu va vrea, Pe-a lui cumnată să o ia, Femeia să se ducă are, La a cetății poartă mare – Unde bătrânii se adună – Și-n fața lor, apoi, să spună: „Iată, cumnatul meu nu vrea, Ca de nevastă să mă ia – Așa cum cere dreptul dat De faptul că îmi e cumnat – Și să ridice-n Israel, Numele mortului astfel.”
Bătrânii vor chema, de-ndat’, În fața lor, pe-al ei cumnat; Iar dacă omul stăruiește În hotărâri și nu voiește Ca să o ia, spunând: „Nu vreau, Ca de nevastă să o iau”,
Atunci se va apropia Cumnata lui și o să-i ia Încălțămintea din picior – Acolo-n fața tuturor – Și-n urmă, pe al ei cumnat, În față îl va fi scuipat, Rostind apoi, în gura mare: „Așa se face celui care Nu îi ridică fratelui, Casa, în urma morții lui!”
Dacă doi oameni s-au certat Și s-au bătut și a venit Nevasta omului lovit Și vrând să-și scape-al ei bărbat, Mâna a-ntins și-a apucat Pe-acel cari, soțul, îi lovea, De partea rușinoasă, ea
O greutate-adevărată Să ai, de fiecare dată. În casă, de asemenea, O efă dreaptă vei avea, Ca multe zile să trăiești În țara pe care-o primești Tu, de la al tău Dumnezeu, Și să o stăpânești, mereu.
Căci orișicine folosește, Măsuri nedrepte, săvârșește O nedreptate și pot spune Că ele sunt o urâciune – Și tot așa vor fi mereu – Pentru-al tău Domn și Dumnezeu.”
Știi că atunci când te-ai aflat Pe drum, pribeag, s-a aruncat Asupra ta, pe dinapoi, Lovind pe cei care-n convoi Erau în coadă, obosiți Și de puteri secătuiți.
Atunci când o să ai odihnă – Când Dumnezeu îți va da tihnă – După ce ai să-i nimicești Pe-ai tăi vrăjmași și-ai să primești Țara promisă-n stăpânire Ca să îți fie moștenire, Lui Amalec nu-i da uitare, Ci șterge-i neamul, de sub soare.”