Acel ținut a mai cuprins Și satele ce s-au întins Pân’ la Balat-Beer – cel care Se știe că și-alt nume are: E cunoscut și ca Ramat, Și-n miazăzi e așezat. Aceasta-i moștenirea care Neamul lui Simeon o are, După familiile lor Și casele părinților.
El a luat-o-n stăpânire, Din partea dată moștenire Pentru-a lui Iuda seminție Căci s-a vădit acea moșie Dată lui Iuda, mult mai mare, Față de fiii ce îi are. De-aceea, din moșia lor, S-a dat Simeoniților.
Hotarul ei se întindea Pân’ la Sarid și se suia Către Mareala – până sus – În drumul său către apus, Mergând la Dabeșet, în zare, Și atingea pârâul care Curgea pe la Iocneam. Apoi,
Pe la Tabor îl mai găsim, La Șahațima și-n sfârșit, Pe la Bet-Șemeș a ieșit, Iar apele Iordanului S-au așezat în calea lui. Deci șaisprezece-au fost de toate, Cetățile, cu-ale lor sate.
Apoi porneau spre răsărit, La Bet-Dagon, și au ieșit La Zabulon, la Iftah-El, La miazănoapte de Neiel Și Bet-Emec. Mergeau apoi, Către Cabul și înapoi, Spre stânga, ele se-ntorceau.
Coteau de-acolo, înapoi, Spre Rama, ajungând apoi, Lângă cetatea ‘ceea tare A Tirului, ieșind la mare, Spre Hosa, după ce-au tăiat Acel ținut, Aczib, chemat.
Între hotarele întinse, Uma, Afec, Rehob sunt prinse. Sunt douăzeci și două toate Cetățile acolo-aflate Și-nconjurate se găseau De satele ce le-nsoțeau.
Hotarul ei se întindea De la Helef și-asemenea, De la Alon, trecând apoi, Prin Țananim și înapoi, Prin Adami-Necheb. Astfel, Ajunge pân’ la Iabneel Și la Lacum; iar drumul lui Se-oprea-n apa Iordanului.
Către Aznot-Tabor, în sus, Se întorcea către apus Și se ducea către Hucoc. Se atingea, în acel loc, Cu Zabulon – în sud găsit – Cu-Așer și Iuda-n asfințit. La răsăritul soarelui, Era apa Iordanului.
Și Iireonu-apoi era, Bet-Șemeș se mai înșira Și Migdal-El; au mai urmat Horemul și cu Bet-Anat. Nouăsprezece-au fost de toate, Cetăți, cu sate-nvecinate.
Fiii lui Dan au mai avut În stăpânire și-alt ținut, Căci la Leșem ei s-au suit Și prin război l-au cucerit. Prin ascuțișul sabiei, Au fost trecuți atunci toți cei Care-n acel ținut au stat. Fiii lui Dan s-au așezat Acolo-apoi, de-au locuit. Ținutul, „Dan”, ei l-au numit, Iar numele care l-au dat E după tatăl lor luat.
După ce fost-a isprăvit Pământul țării de-mpărțit Pe numărul de seminții, Cu toți ai lui Israel fii Au hotărât ca să îi dea Lui Iosua – cel ce-l avea, Pe Nun, părinte – stăpânire, Peste-o anume moștenire, Pe cari s-o aibă, în popor, Aflată în mijlocul lor.
După porunca Domnului, Ei au făcut pe voia lui, Dându-i cetatea ce-o dorea. Timnat-Serah, ea se numea Și așezată o găsim, În muntele lui Efraim. Cetatea astfel dobândită, A fost, din nou, de el, zidită, Iar după ce a isprăvit, În ea a stat de-a locuit.
Acestea-s părțile-așadar, Pe cari preotul Eleazar, Cu Iosua – acela care, Pe Nun, ca și părinte-l are – Precum și cu aceia cari Sunt, peste seminții, mai mari, Le-au dat, prin voia sorților, În stăpânire, la popor. Cortu-ntâlnirii s-a aflat La Silo, când au aruncat Sorții în fața Domnului, Pentru-a-mpărți poporului, Țara aceea minunată Care, de Domnul, le-a fost dată.