Apoi a sunat cu goarna al cincilea înger; și am văzut o stea care a căzut din cer pe pământ. Acestei stele i-a fost oferită „cheia fântânii Adâncului”.
Când a deschis prăpastia adâncului, a ieșit din ea un fum ca acela provenit de la arderea combustibilului pentru încingerea unui mare cuptor. Atunci, din cauza fumului din atmosferă, lumina soarelui nu a mai putut să își producă efectul ei față de pământ.
Li s-a spus să nu afecteze nici iarba, nici vreo altă plantă și nici vreun copac; ci să facă rău doar oamenilor care nu sunt marcați pe frunțile lor cu sigiliul lui Dumnezeu.
Acestor lăcuste li s-a permis să îi chinuiască pe oameni cinci luni, fără să îi omoare. Durerea pe care o provocau ele era ca aceea simțită la înțepătura scorpionului.
Piepturile lor erau acoperite cu ceva care semăna cu niște apărători din fier; iar zgomotul pe care îl făceau cu aripile lor (atunci când se deplasau), era asemănător cu acela al multor care trase de cai într-o bătălie.
În viziunea mea, am văzut cai. Iar cei care îi călăreau aveau prinse pe piept apărători roșii ca focul, albastre ca safirul și galbene ca sulful. Capetele cailor erau ca ale unor lei; iar din gurile lor ieșeau: foc, fum și sulf (aprins).
Ceilalți oameni care nu fuseseră afectați de aceste dezastre, nu s-au pocăit; ci au continuat să se închine demonilor și idolilor făcuți din aur, din argint, din bronz, din piatră și din lemn, deși aceștia nu pot nici să vadă, nici să audă și nici să meargă…